Selectează o Pagină

Afine

Afinul (nume științific Vaccinium myrtillus L.), cu diversele sale denumiri populare: afin, afin de munte, afin negru, afene, asine, coacăz, merișor de munte, pomușoară, este un arbust din familia Ericaceae. Poate fi întâlnit în Europa, nordul Asiei, Groenlanda, vestul Canadei și vestul Statelor Unite.

Se poate înmulți prin însămânțare sau prin butași, obținuți din ramurile laterale care se înrădăcinează în turbă cu amestec de nisip. Pentru aceasta trebuie asigurată o umiditate moderată și o temperatură de 18 – 25 °C.

Afinul este un subarbust (arbust mic), stufos, rămuros, cu tulpina de culoare verde, lungă de circa 30–60 cm, cu ramuri anguloase. Frunzele sunt scurt-pețiolate, mici, ovale, denticulate (crestate pe margine), verzi pe ambele fețe. Florile sunt verzui roșietice, albe sau rozé cu petalele unite sub formă de clopoțel, dispuse câte 1-2 la axila (subțioara) frunzelor. Înflorește în lunile mai-iunie.

Fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă sau albastru-brumărie, de formă rotundă, cu diametrul de 0,5 – 0,6 cm, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor.

Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente datorită taninului. Au activitate antibacteriană, modificând favorabil flora patogenă intestinală, și antidiareică.

Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută, enterocolită (colită de fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) și diuretic precum și în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziția ceaiului dietetic.

Afinele sunt folosite la obținerea afinatei, o băutură alcoolică destul de apreciată, sau la prăjituri și alte dulciuri.

Frunzele, împreună cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamnă, în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbră împreună cu ramurile, în locuri bine aerisite. Fructele se culeg în perioada de maturitate (când sunt bine coapte) în lunile iulie – septembrie, consumându-se fie uscate fie proaspete.

Pentru recoltarea afinelor se folosește un „pieptene” alcătuit din sârme de oțel paralele, situate la distanța „D” între ele, fixate într-un mâner, înclinate astfel încât afinele recoltate să se strângă la baza instrumentului (adică spre mâner). Distanța „D” este foarte importantă. Dacă sârmele sunt prea rare, afinele vor cădea printre sârme, dacă sârmele sunt prea dese, vor jumuli și frunze și ramuri, distrugând tufa de afin. Bineînțeles sârmele sunt rotunjite la capătul liber.

Fructele se desprind de frunze prin scufundarea într-un vas cu apă, se zvântă la soare și se așază pe policioare de plasă. Se depozitează în încăperi aerisite, fără praf, încălzite. Se pun ulterior în pungi sau săculeți de hârtie.